blog despre jobosfera

Blogul despre jobosfera ia o pauza pe perioada nedeterminata.

Va multumim pentru atentie.

Cand am venit in agentie eram un biet Trainee. Eram asa, picata din luna, plouata dintr-un nor ca un pui de gaina umed. Ati inteles voi ideea. Eram o prapadita care nu stia nimic. Si ma asteptam sa vin aici si sa invat. Desi nu imi dadeam seama cate sunt de invatat. Credeam ca in vreo 3 zile mi se explica si reusesc sa fac. Credeam ca-i ca un fel de microeconomie, inveti vreo luna dupa care poti sa dai teste toata viata, doar sa repeti din cand in cand. Ce stiam eu ca publicitatea asta nu-i chiar asa o stiinta exacta.

Foarte important in cazul unui Trainee este gasca de profesori si profesoare care ii este alocata. O aveam atunci pe sefa-mea, pe care o mai am si acum, care este la originile ei Art, si desi are multa experienta in domeniu, nu putem spune ca e chiar de datoria ei sa ma invete arta copywriteritului. Da, mi-a insuflat multe chestiuni de asimilare, de conceptualizare, de documentare, de intelegere a brandului si a clientului ca persoana (chiar daca nu ii cunoastem personal, tipologia care ne intereseaza se desprinde din alte locuri). M-a invatat cum sa gandesc intr-un pitch, ce sunt alea mecanici de promotie, cum declinam conceptul pe toate gardurile. Toate astea intr-un proces care a durat pana acum si inca nu s-a terminat. Invatam cat timp suntem oameni.

Toate bune si frumoase si totusi ramanea meseria aia pentru care am fost angajata. Un oarecare simt al pixului il aveam eu deja, s-a decretat, inainte sa vin. Dar ce facem cu el? Caci simtu ala nu poate sa alerge nestingherit pe campii fara sa fie tinut un pic in frau. Continue reading

Dimineata la birou, mereu o incantare. Clipe de neuitat au loc atunci cand imi citesc mailurile. Feedback, propunere de intalnire sa discutam next steps, sefa nu e de acord cu feedback, amanat intalnirea de next steps pe mai incolo, dupa care, iata-l! Mailul despre proactivitati. Pentru ca avem clienti care ar fi deschisi sa accepte anumite idei din partea noastra, hai sa le propunem ceva, ca tot parca stam degeaba in ora aia in care n-avem ce face.

Ah, idei. Ideile vin intr-o doara, asa. Atunci cand mananci, iti vine o idee buna pentru o companie care vinde cereale, pe strada, vezi un panou si iti pui acolo ideea venita in tramvai, in momentul in care te enervezi sau simti ceva deosebit. Un creativ bun ar trebui sa fie in stare sa transpuna un sentiment intr-o idee in doi timpi si trei miscari. Dar pentru asta ar trebui sa fim conectati la munca noastra non stop. Si unora dintre noi ne place sa o mai lasam dracu’ atunci cand mergem acasa. Mai exista o adunare care are ca scop producerea ideilor. Se numeste “brainstorming” sau, pe romaneste, furtuna creierului. Din furtuna creierului ar trebui sa iasa, pe langa multi stropi de ploaie, niste idei utilizabile.

Furtuna se face de fiecare data cand apare un proiect nou. Ne reunim, noi, echipa de proiect, intr-o sala, pe o bordura, pe canapea, la cantina, in tot felu de spatii improvizate si ne punem sa ne gandim. Avem in fata 3 foi cu informatii despre proiect. De obicei ne plangem ca foile alea nu ne ofera tot ce avem nevoie, dar n-avem ce face asa ca aberam chestii care sa graviteze macar in jurul subiectului si vedem dup-aia. Ma rog, initial incepem cu altceva. De genul ce mai fac iubitii/iubitele noastre, cum era cand eram tineri, ce ne-ar placea sa mancam la pranz. Apoi luam in mana brief-ul. Dar vai, este dezgustator. Proiectul asta nu-mi place! Lamentari de inceput fara de care nu se poate. Incepem cu demotivarea, probabil ca sa ne suprindem placut ulterior.

Deci ce avem aici? De vorbit despre protejarea frunzelor. Mhm. Ok. Incepem sa discutam despre cum relationam noi cu subiectul. O data am protejat si eu o frunza, imi plac/nu imi plac frunzele, eu n-am nicio experienta in acest sens/eu sunt plin de experiente in acest sens. E important daca intram sau nu in targetul caruia se adreseaza proiectul, care este, de obicei, cunoscut sub titlulatura de “toata lumea”. Daca nu ne incadram in target, trebuie sa parasim pentru cateva momente corpul propriu si sa ne transpunem, de exemplu, in mintea unor oameni care urasc frunzele si ar vrea sa le distruga cu orice pret. Ce le spunem alora? Cum ii facem sa nu mai distruga frunzele?

Primele idei sunt tot timpul asa, basic. Prima prostie care iti vine in cap. Trebuie spusa cu voce tare, pentru ca altfel ramane acolo si nu poti sa faci loc de alta. Prostia se spune cu antescriptum-ul “aberez acuma, ok?” dupa care se scapa de ea. Toata lumea se astepta la ea, dam din cap impaciuitor si trecem peste. O idee buna se poate obtine individual, dar e mai dragut daca se obtine printr-un joint effort. Adica eu spun ceva aproape ok, colegu de furtuna ma completeaza cu ceva, dupa care ne vine sclipirea, pornita de la ideea initiala, cum ca mai bine ar fi sa transpunem omul in frunza si sa aratam cum ar fi daca el n-ar fi protejat. Minunat. Asta e ideea numarul 1. Se noteaza pe foaie cu un 1. in frunte, si se trece mai departe.

Ce, credeati ca ajunge o idee? Pai nu, trebuie multe. Multe multe, cat mai multe. Depinde de timpul pe care il ai la dispozitie. O zi de brainstorming trebuie sa aduca minim 10 idei, mai multe zile trebuie sa dea pe spate orice auditoriu. Cu cat sunt mai multe filtre de selectie deasupra ta, cu atat mai multe idei trebuie aduse in fata juriului. Daca ideile sunt cu adevarat bune, este bine sa nu fie spuse din prima tura, ci doar din a doua. Atunci cand seful, pentru ca ai avut o gramada de idei cretine, te trimite inapoi sa mai gandesti o tura. Tu scoti asii din maneca, sustinandu-i cu foc si patima in acelasi timp, si nu se poate sa nu iasa bine. Ideile sustinute cu foc si patima la modul “da haaaaaaai, chiar e mistooo, serios, eu chiar cred in ea!” au mai multe sanse de trecere decat ideile “si, mai avem una, asa de umplutura”.

Ideile trec pe la vreo 3 sefi, 3 departamente diferite, dupa care sunt executate si trimise la client. De obicei se cere un numar minim de 3 modificari pe fiecare idee, asa ca la sfarsit ajungi sa nu prea mai recunosti ce ai facut tu acolo in the first place. Ajungi sa te simti oarecum useless, dar cand vezi ca iei banii pentru ca ai stat 2 ore intr-o sala si ai debitat 3 prostii, parca iti trec mofturile creative mai usor.

Deci proactivitati. Ma pun sa-mi scot dosarul cu proactivitati gandite mai demult, care nu s-au executat niciodata. Vreau sa le inviu. Vreau sa le vad facute. Poate de data asta. Poate nu.

O zi frumoasa.

Anul asta a trebuit sa pregatesc pentru facultate o lucrare de practica. Lucrarea ar fi fost o descriere ampla a activitatii  mele in cadrul unui stagiu de 3 saptamani de practica la o firma care sa aiba obiect de lucru undeva in aria de expertiza a facultatii. M-am bucurat ca, in sfarsit, pot sa vin si eu cu ceva pe bune, cu o experienta calumea acolo, sa nu mai fac ca la restul examenelor unde inventez si aberez si pana la urma primesc un 7 de mila.

Nu, de data asta urma sa fie pe bune. Pentru ca eu nu doar faceam practica ci si lucram de aproape 1 an intr-o agentie de publicitate. Care are si aspecte economie, chiar daca functia mea nu se incadreaza neaparat in sectorul care are obiective de marketing. In fine. M-am apucat de lucru. Si una din cerinte era sa alcatuiesc o organigrama a firmei. Asa ca am luat toate informatiile care nu erau confidentiale si m-am apucat de lucru.

Cand am ajuns sa fac piramida aia m-am crucit. De cand dom’le atata ierarhizare? Ierarhizarea asta ne mananca cu zilele. In fiecare departament exista alta clasificare, alte denumiri, alte ierarhizari. Continue reading

In general, printre tinerii din generatia mea, publicitatea sau, cum ar veni, advertising-ul, este vazut ca un domeniu extrem de glamorous, unde pana si femeile de servici sunt niste bombe sexi care se imbraca in fuste mini si fac vant angajatilor cu frunze de palmier.

Ei, anagajtii, la randul lor, ajung la ora 12 la servici, pleaca la ora 12 jumate la masa la un restaurant de lux, unde ingurgiteaza caviar si beau sampanie de pe platouri aurite. Se intorc la birou cand au chef, pentru ca lor nu le tine nimeni socoteala, dau vreo 2 idei generatoare de Cannes din ei in 2 timpi si 3 miscari, dupa care isi petrec restul zilei jucand foosball sau relaxandu-se la tigara intr-o gradina de trandafiri.

Cam asa ceva e viziunea. Sa nu mai vorbim de vesnicele calatorii in tari straine, salariile exorbitante din care isi cumpara garderobe fentzi si relatiile cu vedete care se infiripa din cauza unei infuzii atat de mari de trendism. Continue reading