blog despre jobosfera

In ultima vreme sunt nespus de negativista. Ma enerveaza stirile pentru ca nu stiu sa spuna altceva decat despre criza, ma enerveaza televiziunile pentru ca invita toti felul de “specialisti” in criza sa isi dea cu parerea daca Romania isi va reveni sau nu; ma enerveaza politicieni pentru ca habar nu au de politica …. si mai ales, ma enerveaza criza. Ma enerveaza efectul pe care il are asupra majoritatii. Nu pot sa inteleg frica si scepticismul oamenilor dupa declansarea crizei.

Daca e sa privim acest fenomen al crizei din prisma Relatiilor Publice, ar trebui sa fim un pic optimisti. Acum e cel mai bun moment pentru ca Pr-isti sa iasa la lumina. Sa realizeze cele mai bune campanii de comunicare si sa ridice un pic moralul celor care s-au cufundat in scepticism. Continue reading

Anul asta a trebuit sa pregatesc pentru facultate o lucrare de practica. Lucrarea ar fi fost o descriere ampla a activitatii  mele in cadrul unui stagiu de 3 saptamani de practica la o firma care sa aiba obiect de lucru undeva in aria de expertiza a facultatii. M-am bucurat ca, in sfarsit, pot sa vin si eu cu ceva pe bune, cu o experienta calumea acolo, sa nu mai fac ca la restul examenelor unde inventez si aberez si pana la urma primesc un 7 de mila.

Nu, de data asta urma sa fie pe bune. Pentru ca eu nu doar faceam practica ci si lucram de aproape 1 an intr-o agentie de publicitate. Care are si aspecte economie, chiar daca functia mea nu se incadreaza neaparat in sectorul care are obiective de marketing. In fine. M-am apucat de lucru. Si una din cerinte era sa alcatuiesc o organigrama a firmei. Asa ca am luat toate informatiile care nu erau confidentiale si m-am apucat de lucru.

Cand am ajuns sa fac piramida aia m-am crucit. De cand dom’le atata ierarhizare? Ierarhizarea asta ne mananca cu zilele. In fiecare departament exista alta clasificare, alte denumiri, alte ierarhizari. Continue reading

…but truth has endurance.

Ai în faţă un posibil client. Aproape l-ai convins. Îl vezi că ezită un pic dar mângâie pliantul ăla cu mult interes şi pasiune aproape erotică. Vrea să cumpere, mai are nevoie doar de câteva motive. În momentul ăla te zbaţi , te chinui să mai inventezi ceva: ceva bun, ceva în plus. În situaţia asta eşti foarte tentat să înfloreşti puţin calităţile produsului sau serviciilor tale. Sau dacă nu asta măcar să răspunzi cu da la orice întrebare a clientului. I-ai promite orice.  Nu o face. De ce?

–              Clientul  va afla intodeauna  că l-ai minţit şi asta îţi va crea (evident) o imagine proastă

–              Te stresezi inutil să acoperi gap-urile şi în 90% din cazuri n-o să reuşeşti

–              Clientul îşi formează o imagine proastă despre produs/serviciu

–              Te vei încurca în explicaţii

Sfatul meu este să  descrii ceea ce oferi folosind atribute  reale , eventual să mai păstrezi o caracteristică interesantă pentru sfârşitul prezentării. Dacă produsul are o problemă , menționeaz-o, dar răstoarnă situaţia în favoarea ta ( „Da, ştim că e urât ca dracu..dar asta pentru că înglobează ultimele tehnologii..”)

În cazul în care lucrezi în vânzări şi şeful tău nu are aceaşi viziune de a satisface clientul ca a ta ai 2 variante:

-quit and start on your own  sau

-trage de el ( va fi în final în folosul tău). Un client mulţumit va aduce alţi clienţi şi chiar dacă şeful se supără pe moment în timp îi va trece, direct proporţional cu vânzările .

Atât. Ştiu, e Sales 101 , dar mi-a luat ceva timp să realizez cât de periculos e să minţi clientul ( când nu trebuie J).

Am căutat pe Gugăl despre pană de inspiraţie, aka Writer’s block, şi am aflat că a existat un nene scriitor, pe numele lui Henry Roth, care şi-a aşteptat muza plecată în vacanţă vreo 60 de ani. Şi, culmea, n-a aşteptat degeaba, ea chiar s-a întors.

Problema e că nu ne permitem toţi să aşteptăm atâta. Mai ales când ce facem nu intră la categoria „literatură”. N-o să stea nimeni după mine şi să mă mai şi plătească în timp ce eu, artista lu peşte, umplu coşul de gunoi cu hârtii mototolite, smulse cu dezamăgire din maşina de scris, ca în filme. Teoretic nici n-ar exista vreun motiv să se întâmple aşa, să scrii pentru o publicaţie nu e o artă şi n-ar trebui să fie nevoie de o zeiţă inspiratoare. Dar writer’s block se manifestă şi în ocupaţiile jurnalistice. Continue reading

Zilele astea ar trebui să fie unele de triumf pentru tagma jurnalistică, deoarece şi pentru că a reuşit, cum-necum, să facă o ministresă să-şi dea demisia. Da, e vorba de tanti Monica Ridzi, răpusă de investigaţia lui Cătălin Tolontan de la Gazeta Sporturilor. Din păcate, eu nu fac parte din această categorie selectă a jurnaliştilor serioşi, aşa că singurul lucru la care m-am putut gândi când am auzit despre tărăşenie a fost: „Da’ treaba oamenilor ăştia de la GSP nu era cumva să se ocupe cu mingi şi rachete?”

De fapt, sunt atât de neserioasă, încât, în loc de triumf jurnalistic, simt în această perioadă o dorinţă intensă de a mă întoarce la şcoală. Prin şcoală se poate înţelege orice, facultate, liceu, şcoală generală, grădiniţă. Pur şi simplu, scurta perioadă de când lucrez m-a adus la aceste sentimente, deşi nu lucrez tocmai într-o mină. M-am gândit eu, aşa, în mintea mea, că statutul de om care învaţă are o groază de avantaje faţă de cel de om care munceşte. Cum ar fi: Continue reading